La orele timpurii ale dimineții, undeva, într-un loc mult mai pașnic și mai puțin afectat de freamatul urban, își croiau drum prin zăpadă, de la poale până pe crestelor Bucegilor, un grup pestriț de cercetași. E ultima zi de joi a lunii februarie, iar oamenii aceștia, ajunși aici din patru zări, n-ar visa un minut să fie în altă parte. Harta, poteca și inima sunt în sincron, toate duc spre cabana Padina.
Timp de o zi, mai din vale, mai din munte, mai pe jos, mai cu mașina, se adună aici seniori din toate colțurile țării. Vin rând pe rând și se strâng în grupuri mici care par să repete la nesfârșit același ritual nescris: strigăte, pufăituri de oboseală, îmbrățisări călduroase, strângeri de mână și sesiuni scurte de sporovăială, totul musai cu rucsacul în spate, conform tradiției drumețului.
În aceași bună tradiție, sunt scoase chitarele și caietele de cântece și se pun cu toții pe încins corzile vocale. Și-i veselie pe cinste, că doar nu în fiecare zi se strâng cercetași din Alba, București, Cluj, Ciuc, Craiova, Hunedoara și Iași toți sub același acoperiș. Poate a doua zi or încăpea mai multe treburi seriose, dar în noaptea asta de 25 februarie, singurul lucru mai râvnit decât somnul e sesiunea de chităreală din sala de mese.
Zorii zilei lui 26 s-au trezit cu fața creață și neagră de nori și au îmbiat cercetașii atât de îndelung la somn, că unii au ratat înviorarea de dimineață. Nu-i bai, câteva genoflexiuni în plus n-au stricat încă nimănui. Așa, dezmeticiți, oleacă înfrigurați, cu rucsacii de tură în spate și mult chef de aventură la pachet, s-au pornit la drum, în șir indian, toți 40 și mai bine de cercetași însoțiți de doi salvamonți și-un câine jumate. Orele zboară fără seamă de amalgamul de drumeți ce-și croiesc drum prin zăpadă spre Șaua Strunga.
Se opresc din loc în loc și ascultă cu băgare de seamă instructajele salvamonților despre avalanșe. Sunt atâtea lucruri mărunte care ar putea face o diferență, mici cât un pas în zăpadă sau un semnal slab la telefon.
Vizualizăm pauză, instructaj, joc, exercițiu, pauză, masă, joc, poză, pauză. Ordinea în sine e neesențială. Nici unu n-ar mai ști când alerga jucând British Buldog sau când alerga cu un DVA în mână exersând căutarea victimelor de avalanșă. Acum se aruncau la pământ strigând „Bombă!”, acum se aruncau la pământ făcând poze. Desigur, salvamonții nu mai înțelegeau de mult ce se întâmplă, dar drept vorbind, nici unii dintre cercetași nu mai încercau să înțeleagă haosul structurat și armonios care se manifesta în dinamica grupului.
Și fiindcă nu se arătau suficient de obosiți, ocolesc cabana la întoarcere și urmează poteca spre Peștera Ialomicioara. Cine știe ce i-o fi apucat să mai lungească drumul, poate li se stârnise setea de cunoaștere, sau poate pentru că nu-i plouase toată ziua iar peștera promitea picaturi din belșug.
Întorși pe seară la cabană, vin rând pe rând ceaiuri, supe, mici, se pasează pateuri, zacuște și bucăți de slănină, orice pare binevenit dacă umple foamea lăsată de drumeție. Se văd filme din misiuni de salvare ale salvamonților și se dezbat activitățile zilei, până când în unanim consens sunt aduse chitarele. Toți se strâng în cerc și se acordează instrumentele. Și momentele ăstea au iz de ritual. Am putea să-i spunem „Ritualul de bun-rămas și de întâmpinarea noii zile”. Se-aude un murmur în La diez. În câteva ore îi va prinde din urmă oboseala.
Ziua de 27 s-a aruncat asupra lor în toane și mai grozave decât ziua precedentă, întâmpinându-i pe toți cu frig, ceață și un strat nu prea mare dar proaspăt de zăpadă. Dacă unii dintre ei și-ar fi dorit vreodată să fie mai departe de o creastă de munte, asta ar fi fost o zi potrivită pentru o asemenea dorință.
În fine, nu-i loc de astfel de discuții, cercetașii sunt gata oricând de drumeție. Ambalați temeinic în polare și care mai de care straturi protectoare, se împart în patrule, se înșiră iar monom și pornesc la drum cu chef de un taifas cu Babele. Din pâlc în pâlc de ceață își fac drum spre platou.
Pe creastă se reiau alte obiceiuri, după rânduielile locului: se face portret de grup cu Sfinxul, se salută Babele și apoi se opresc toți pentru un ceai ori o supă caldă la cabană.
Câteva frunți se încrețesc dezamăgite că vremea e prea rea pentru a merge la Vârful Omu, prea rea chiar și pentru o plimbare până la crucea Caraiman. Și cum nu sunt multe direcții în care s-o apuci pe aici grupul începe a-și face drum, iavaș-iavaș spre Piatra Arsă, pe ritm de râsete și bulgăreală. Omu va fi acolo și în altă zi, azi îi așteaptă o cabană călduroasă, mâine îi așteaptă un drum lung spre casă, dar mai presus de toate, deseară îi așteaptă focul în jurul căruia se vor strânge toți pentru ceremonia de închidere a școlii de iarnă. Se anunță o seară plină, pentru care se pretează un pui de somn înainte.
Se repetă scena cu supe, zacuște, slană, pateu și mici, până se eliberează încet mesele și se ocupă ușor paturile. Puțin mai târziu, cabana intră iar în freamăt, patrulele se învârt de colo-colo dezbătând excursia zilei și închiderea ce urmează.
Nu mai trece mult și focul e aprins. Patruzeci și ceva de oameni se adună la căldura lui și își împărtășesc pățaniile, își prezintă momentul artistic de încheiere și se veselesc până răsună valea. În aplauze, organizatorii desfășoară o ultimă tradiție, oferind fiecărui participant o insignă. Curând, focul e înăbușit în bezele, garnitură ideală pentru o felie de tort.
Flacăra se stinge iar înăuntru se încinge ultima seară de chităreală. Toată lumea din cabană se adună iar cântelece curg unul după altul până au fost cântate toate și trebuiesc reluate. Se caută melodii noi, iar fiecare scândură din Padina vibrează să țină ritmul. Afară dispar încet stelele de pe cer, înăuntru mai pleacă subtil la somn câte un cercetaș, în speranța că poate mai prinde o geană de somn înainte să se crape de ziuă .
28 răsare mândră și frumoasă cum rar vezi zile de iarnă la munte, genul de zi în care, dacă ai fi pe creastă, le-ai putea face cu mâna celor de jos. O zi prea târziu. Dar vor mai fi zile și activități, ziua aceasta este pentru drumul spre casă, pentru despărțiri călduroase, schimb de contacte și începuturi de noi prietenii. Rucsacii sunt pregătiți, toată lumea e în mașini și se pleacă la drum. Se iese din vale, se coboară din munte și una după alta se cufundă în marea alpină.
Sănătate ție SNIS, să ne revedem la anu!
articol scris de Stefania Sahanschi, membru al Centrului Universitar București